Emil Româşcanu, originar din Câmpia Turzii, a plecat din oraşul natal la vârsta de 16 ani. De 20 de ani locuişte în America. A părăsit ţara în anii '90, în încercarea de a-şi croi un drum mai bun în viaţă. Momentan lucrează ca programator la o firmă din Durham, în Statele Unite ale Americii. Cu toate că este cetăţean american, acesta nu a uitat graiul românesc şi nici oraşul copilăriei sale, unde s-a simţit cu adevărat liber. În cele ce urmează, Emil Româşcanu ne explică de ce îi este dor de Câmpia Turzii.

Reporter: Care este primul lucru care vă vine în minte în momentul în care spuneţi "Câmpia Turzii?"

Emil Româşcanu: Câmpia Turzii e copilăria mea, despre care am o mulţime de amintiri, mai mult sub formă perceptivă decât epică. Adică senzaţii nu istorii: ouă roşii de Paşte, colinzile de Crăciun, jocurile cu prietenii - fotbal, hoinăreli prin Berc, pescuit, scăldat şi multe altele.

R: Povestiţi-ne puţin despre copilăria dumneavostră.

E.R.: Am avut şansa unor părinţi care ne-au lăsat să fim copii, şi aveam două griji: să ne jucăm şi să învăţăm. În timp priorităţile s-au inversat. Dar pe atunci lumea era nițel diferită de cea de azi: nu prea ne păsa ce îmbrăcam și ce mâncăm, iar cei mari erau foarte înțelegători. Îmi aduc aminte de un vecin, oțelar la "Sârmă"...Uneori lucra în schimbul de noapte, iar noi copiii aveam miuţele de fotbal sub geamul lui când îi era somnul mai dulce. Îi mai băgam mingea în casă pe geam, iar el apărea cu ochii roșii și ne-o aruncă înapoi cu lehamite, amenințând că data viitoare o tăie. Nu a tăiat mingea niciodată. Probabil ațipea la loc și visă că și el e copil și aleargă după minge. Cum să o taie?

R: Care sunt cele mai frumoase amintiri legate de acest oraș?

E.R.: Hoinărelile cărora noua, copiilor, ne dădeau senzația unei libertăți absolute. De atunci nu am mai trăit așa ceva. E adevărat că ele ne duceau în afara orașului: Arieş, cubic, la ferme. Umblam desculţi pe potecile de lut din lunca râului și îi simțeam răcoarea care transmitea un fel de pace. Așa că atunci când ajungeam lângă apa, ne lungeam în iarbă pentru câteva clipe. Priveam în sus și ne gândeam ce bine de noi că nu cădem în cer și ne ține pământul lipiți de el.

R: Ce nu vă plăcea/mulţumea?

E.R.: Era ziua prea scurtă.

R: În ce măsură s-a schimbat viață dumneavoastră după ce ați plecat?

E.R.: Eu am plecat din Câmpia Turzii la 16 ani. Mai întâi la Cluj, apoi la București. Până prin '85 veneam în vacanțe sau concedii. Schimbările din viață mea au fost cele care vin cu timpul: părăsești copilăria și intri în adolescentă, apoi viață de adult. E implacabil. E ca și cum ai pleca la militărie: te uiți înapoi cu nostalgie, și înțelegi că nu va mai fi la fel. Mi-aduc aminte niște versuri care comunică foarte bine senzația: "În cazarma cea de piatră, Nu e mamă, nu e tata. Nu e frați, nu e surori, Numai pași alergători".

R: V-ați mai întoarce acasă?

E.R.: Trăiesc în Statele Unite de aproape 20 de ani. Familia mea imediată este aici, m-am obișnuit - greu - cu felul de viață din această lume, și probabil că timpul nu e în favoarea mea. Dar intenționez să vin mai des în țară când voi dispune la discreție de timpul meu.

R: Cu ce va ocupați înainte de a pleca?

E.R.: Bănuiesc că e vorba de plecarea din țară... Eram inginer automatist la o întreprindere din București. Îmi plăcea ce făceam, și eram împăcat cu soartă. La începutul anilor '90 am hotărât să încerc să lucrez "afară" pentru un timp. Apoi soluția provizorie s-a transformat - așa cum des se întâmplă - în una definitivă.

R: Aveți vreun mesaj pentru cei de acasă?

E.R: Să fie buni unii cu alții, urmând un principiu practic: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Dacă îl înțelegi pe cel de lângă ține, vei fi și tu înțeles.

R: Dacă puteți, v-aș ruga să ne trimiteți o fotografie cu dumneavoastră.

E.R.: Fotografie nu vă trimit, căci existența mea e prea mediocră pentru a pune un chip pe ea. Încă lucrez că programator. Visez la timpul în care să pot hoinări prin țară. Sunt o mulțime de locuri pe care doresc să le revăd, și altele, mai multe, pe care nu le-am văzut, dar doresc visez să ajung la ele. Câmpia este desigur una din priorități.