Rămas pentru mulţi oraşul copilăriei, Câmpia Turzii, tărâmul plin de amintiri, reuşeşte să aducă emoţii pe chipul celor care au trăit chiar şi pentru o scurtă perioadă aici. Să fie locurile, oamenii sau starea de spirit transmisă de liniştea micii localităţi din vecinătatea râului Arieş cauzele farmecului rămas nealterat în mintea celor care au plecat de mult de pe plaiurile natele?

Câmpia eXpress vă prezintă povestea unui locuitor al Câmpiei Turzii, care, cu şase luni înaintea revoluţiei a reuşit să sfideze exigenţele impuse de comunişti şi să treacă ilegal graniţa spre libertate. Cum a reuşit un „fugar economic”să primească azil în măsura în care dacă îţi părăseai ţara sub acest pretext erai trimis înapoi? Ce înseamnă Câmpia Turzii pentru o persoană care a plecat fără să se uite în spate, riscând enorm pentru o viaţă mai bună?

„Fugarul economic” ajunge în Austria

Nicolae Predescu, în vârstă de 52 de ani a părăsit oraşul în anul 1983. După un an de muncă la secţia TOT 3 în cadrul Combinatului Metalurgic Industria Sârmei din Câmpia Turzii, acesta s-a stabilit pentru şase ani în Oradea, unde şi-a întemeiat o familie. Iar cum Oradea era o adevărată poartă a vestului, iar dorinţa de a face şi altceva în viaţă, decât ceea ce dicta sistemul, l-a determinat să fugă în Ungaria. Pe 26 august 1989, împreună cu soţia şi fiica, au mai trecut o graniţă, pentru a fi siguri că civilizaţia occidentală îi va „asimila”, astfel încât comuniştii să le piardă urma.
„De când am plecat din Câmpia, am stat în Oradea. Fosta nevastă lucra la Băile Felix. Am plecat pentru că ne-am plictisit să apelăm pentru orice la cunoştinţe, pentru că aşa era sistemul, te ţinea strâns de mâini. O lună în Ungaria am săpat şanţuri, am făcut orice, după care am trecut în Austria. Am avut noroc că am făcut acest lucru cu şase luni înainte de revoluţie şi prin urmare, dreptul de muncă şi de şedere mi-au fost servite pe tavă. Aziliaţilor ni s-au luat datele, am dat interviuri. A trebuit să motivez de ce am fugit. Am spus că din cauza problemelor cu securitatea, deşi nu avusesem acest tip de probleme, dar ca „fugar economic” nu erai acceptat, te trimiteau înapoi”, povesteşte Nicolae Predescu. Ambasada i-a oferit cazare la hotel, masă, dar şi bani de buzunar. Cei care cereau azil, puteau rămâne acolo timp de 2 ani, fără să muncească, dar domnul Predescu nu a aşteptat atât de mult să îşi contruiască un drum în ţara care avea să devină, începând de atunci, casa sa. Astfel, după două săptămâni şi-a găsit de lucru şi început să înveţe limba germană.

Nu primesc banii cadou

Acesta mărturiseşte că la început a fost destul de des acasă, întrucât îi era dor de prieteni, de rude, dar pe măsură ce timpul a trecut, vizitele au devenit mai rare. „Te dezgustă faptul că toată lumea aşteaptă să îi dai ceva când revii. Ce mă deranjează e faptul că toţi cred că banii ni se dau cadou. Aici chiar se munceşte, dai totul ca să fii apreciat. Pentru faptul că eşti străin, angajatorii pretind să munceşti dublu, mult mai mult ca un austriac. Românii au făcut de toate pe aici, au spart, au furat, dar dacă te cunosc ca persoană, eşti acceptat”.

Nicolae Predescu a fost ultima dată la Câmpia Turzii acum un an, de Paşte. Este de părere că oraşul arată bine, i-au plăcut în mod special luminiţele încorporate în asfalt, din centru. În schimb este de părere că uneori banii nu sunt investiţi în direcţiile corecte. Consideră că banii folosiţi pentru amenajarea fântânilor arteziene, ar putea fi utilizaţi în primul rând pentru asfaltarea şi repararea drumurilor. Doar când acest capitol ajunge să fie ireproşabil, crede că ar trebui să se investeacă în astfel de proiecte de „înfrumuseţare”.

Bărbatul îşi aminteşte cu drag de locuitori Câmpiei Turzii, de acei oameni paşnici care găseau mereu puterea să zâmbească. „Între viaţa liniştită de acum 30 de ani, şi cea de acum e o diferenţă de la cer la pământ. Cel puţin din 2001 am intrat în iad! Agitaţia, stresul, erau de neconceput mai demult! A fost şi comunismul bun la ceva!”

Prăjea slănină la 110

În opinia sa, în anii petrecuţi la Câmpia Turzii, vara totul era însefleţit, dar iarna nu era nimic de făcut. „Era frumos în Berc, pe malul Arieşului... Îmi amintesc cum, la 110 prăjeam slănină, pe care o mâncam mai mult arsă”, rememorează domnul Predescu. De asemenea, nu poate uita felul în care s-a distrat la Câmpia Turzii şi mai ales prima discotecă organizată la Liceul Teoretic „Pavel Dan”. „Aveam 15, 16 ani, eram elev la Liceul «Gheorghe Şincai» din Cluj şi veneam la discotecă la Câmpia. Pe urmă, Paul Ciuci şi Miţaru şi încă doi din Turda cântau melodii la Clubul Muncitoresc. Biblioteca era la etajul I, iar sub bibliotecă era o sală liberă, unde se juca şah sau se făcea discotecă. Pe urmă nu le-au mai dat voie să cânte acolo, dar a venit perioada videotecii”, povesteşte bărbatul, originar din Câmpia Turzii.
Momentan îi este dor să se plimbe prin centru, pentru a-şi aminti vremurile când era tânăr. „Anul trecut m-am dus prin centru şi m-a şocat faptul că nu am cunoscut pe nimeni. Toţi cei pe care îi cunosc ori au plecat, ori au murit”, spune cu tisteţe domnul Predescu.

Vorbeşte ca la Câmpia Turzii

Chiar dacă străinătatea l-a „furat” şi a „împrumutat” de la austrieci, graiul şi obiceiurile, în esenţă a rămas român şi se mândreşte cu originea sa. „Am fost însurat cu o austriacă 15 ani, timp în care am vorbit doar germană. Cu toate acestea, îmi face mare plăcere să vorbesc aşa cum se vorbeşte la Câmpia Turzii şi mă gândesc la cuvintele pe care nu le-am mai auzit, de exemplu: „năfrămuţă”, glumeşte acesta, fascinat că acest cuvânt se „traducere” în limbajul de zi cu zi prin banalul „batistă”.
Dragostea pentru locurile natale îi va rămâne mereu înrădăcinată în suflet. Acum, după ce a muncit să îşi facă un rost printre străini, după ce s-a aşezat la casa lui, nu s-ar mai întoarce definitiv în ţară. „Sunt în Austria de 22 de ani. Îmi merge bine, dar ce am trăit când am fost copil nu o să uit niciodată” explică Nicolae Predescu.