Trăim într-o țară bolnavă: alcoolismul distruge vieți și schilodește suflete; tot mai mulți copii își pun capăt zilelor; alții, lipsiți de copilărie, își caută adăpost în canale; violul este o nenorocire la ordinea zilei; părinți, frați, soți se dau în judecată pentru tot felul de meschinării; guvernanții se jignesc fără jenă în public; primarii cerşesc şi cumpară voturi prin tot felul de tertipuri; tot mai mulți oameni apți de muncă trăiesc din ajutor social; proprietari cu acte în regulă (care au cumpărat case de la statul român) sunt scoși în stradă (conform hotărârii justiției române); elevii îşi bat joc de profesori şi uneori îi agresează verbal şi fizic; jaful și crima sunt înspăimântător de dese; oamenii sunt mușcați de câini pe stradă, iar animalele sunt lăsate în voia sorții de instituții care cică le vor binele; banul face și desface și se dobândește mai mult prin fraudă decât prin muncă... Într-o asemenea țară, dascălii sunt mereu puși la zid, sunt trataţi cu indiferenţă şi când îşi cer drepturile sunt huliţi şi daţi la o parte!

Mitingul din capitală, organizat pe data de 1 iunie 2016, prin care am cerut cateva revendicari ce ni se par destul de normale si plauzibile, a fost privit cu indignare de autorităţile statului:

1. Respectarea Legii Educației Naționale, în sensul alocării anuale din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale a minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv pentru educație, care ar permite:
• Creșterea costului standard per preșcolar/elev;
• Decontarea integrală a cheltuielilor de navetă pentru personalul didactic, precum și decontarea navetei elevilor care studiază în altă localitate decât cea de domiciliu;
• Creșterea burselor elevilor și studenților;
• Dotarea corespunzătoare a unităților și instituțiilor de învățământ (de natură să elimine contribuțiile părinților pentru igienizare, achiziționare de material didactic etc.);
• Asigurarea fondurilor necesare pentru formarea profesională continuă a salariaților din învățământ.

2. Aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, de la aceeași dată pentru toate categoriile vizate;

3. Elaborarea, până la finalul mandatului actualului guvern, a unei legi de salarizare echitabilă, pornind de la principii corecte, care să abroge toate actele normative de salarizare existente în prezent, astfel încât fiecare categorie socio-profesională să fie poziţionată în grila de salarizare în funcţie de rolul pe care îl are în dezvoltarea societăţii.

Un dascăl trebuie judecat de către alt dascăl cu același nivel de pregătire sau superior. Nu pot admite ca un om care a absolvit o facultate, un colegiu, care a pierdut zile, nopți și ani pentru a se pregăti, care a sacrificat timp, familie, dar mai ales mulți neuroni să fie judecat de cineva care nici măcar nu bănuiește tot acest volum de muncă. Doar dascălii și părinții de dascăli știu asta. Un dascăl nu poate fi ministru la 27-30 de ani, pentru că atunci este cu¬prins în hățișurile mlăștinoase și găunoase ale sistemului, plătit mizerabil de statul român. Sunt la fel de rușinoase salariile dască¬lilor care au grade didactice, care investesc în pregătirea lor, ca să ajungă la o pensie de 1.200 sau 1.400 de lei.

Într-o țară suferindă, normal că și sistemul de învățământ e suferind; dar precizez: sistemul. Într-un sistem de învățământ bolnav, părinții elevilor parcă sunt încurajați să atace dascălii. Un învățător, respectiv profesor, răspunde pentru faptele sale, nu ale sistemului. Mereu suntem criticați dascălii exigenți și cei care pretind și impun disciplina în sălile de curs și în școală. Aceste aspecte îi deranjează atât pe elevi, cât și pe părinți. Oare de ce? Când se știe că fără disciplină nu există educație? Ce vină are dascălul că sistemul îl obligă să cuprindă în procesul de învățământ elevi cu handicap, elevi cu diferite grade de retard… elevi care normal ar trebui cuprinși în școli speciale, corespunzătoare nevoilor lor? Astfel de școli lipsesc cu desăvârșire, se desfiinţează, obligându-ne să muncim în plus diferenţiat, să coborâm ştacheta clasei şi să acceptăm timpi morţi pentru ceilalţţi elevi din clasă, ca să ne ocupăm de cei care ar avea nevoie de cadru de sprijin! Foarte mulți părinți sunt nemulțumiți de varii situații din școală, dar care nu sunt de competența lor să le analizeze. În schimb, în orele rezervate consilierii, părinții nu se implică să se intereseze de evoluția la învățătură și disciplină a copilului: Îmi arătați, vă rog, frumos o lucrare scrisă? Notele din catalog mi le puteți arăta? Are probleme cu disciplina copilul meu? Este atent la ore? Își pregătește temele în fiecare zi? etc. Astfel de întrebări sunt evitate ostentativ, astfel de întrebări nu au cum să fie puse deoarece părinţii copiilor cu pro-bleme evită şcoala, vin puşi pe scandal şi ceartă, doar atunci când le este jignit sau ofensat copilul de către profesor.

Noi, dascălii, nu mai suntem respectați, aproape suntem pândiți la locul de muncă punânduni-se camere în clase şi pe holuri, suntem remunerați penibil pentru munca şi răspunderea pe care o avem.. Dar pentru rezultatele slabe la învățătură ale elevilor suntem învinovățiți de toți (că, deh! la învățământ se pricepe toată lumea!), iar realitatea se dorește a fi ignorată: elevii nu învață și vin cu temele nepregătite la școală! Dar știe cineva că după orele de curs dascălul petrece alte ore de pregătire pentru ziua următoare? Nu știu mulți dintre părinții elevilor, care spun: Ce le mai trebuie şi la ăia salarii mai mari, ca şi aşa stau patru-cinci ore la şcoală? Ei nu ştiu că acasă, urmează timp de câteva ore corectarea testelor și a caietelor, întocmirea lecțiilor care să fie interesante și atractive (că odraslele se plictisesc repede la ore şi îşi iau telefonul şi intră pe net sau facebook), pregătirea fișelor pentru munca dife-rențiată cu elevii-problemă, pregătirea materialului didactic, selectarea acestuia pentru fiecare oră de curs etc. Peste tot și toate se vehiculează mereu și mereu ideea că și dascălii iau mită, dau meditații… Sunt însă mulți dascăli care-și duc cu demnitate sărăcia. Sunt dascăli fără mașină, fără casă – trăind în chirie, fără concedii nici în străinătate și nici în țară, fără, fără… Dar au demnitatea de a-și purta sufletul drept.

În ceea ce mă privește, mă supără când intră în școală un părinte și nu salută, când își laudă odrasla chiar dacă rezultatele la învățătură și disciplină sunt contrar acestor laude, mă supără când copiii acestor părinți nemulțumiți, frustrați și mereu recalcitranți nu au cei șapte ani de acasă și sunt lăsați de izbeliște pe mâna hazardului. Sufăr când văd oameni care nu au nici măcar respect pentru sine. Nu mai vorbesc de cei care vor să impună anumite reguli în școală, aceeași școală în care au absolvit cu greu cele opt clase… No comment! Cine ne apără pe noi, dascălii, de astfel de părinți? Educația nu se face sub presiune, sub amenințări și nici la colțul străzii. Dascălii nu sunt vedete. Mulți dintre noi în continuare învățăm și muncim, muncim și învățăm. Și totuși, dascălul este un om obișnuit, un om ca toți oamenii, cu calități și păcate, dar un om care muncește mult. Și dascălul trebuie lăsat să-și facă meseria, să-și chibzuiască bine deciziile, să se poată sfătui cu semeni din branșă și să fie judecat de oameni competenți, egalii sau superiorii lui. Cine aruncă cu piatra e poftit să facă patru ani de facultate, să învețe, să-și ia definitivatul, gradele didactice sau doctoratul, să dea examene, apoi putem sta de vorbă de la egal la egal.

Lider de sindicat, prof. Dan ISTRATE